Gândul tău zboară? Dorinţe tu ai? Plăceri, tu simţi? Iubire, tu vrei? Îmi scărţăie creierul de la fragmentarea algoritmilor ce îţi conduc viaţa. Negreşit eu iţi zic că ţi-ai ales pe invers prezentul. Dar ştiu, te cred, căci nu e vina ta. Nu e nici viaţa ta! O viaţă se trăieşte, iar tu conservi tot. M-aş răzbuna pe toţi, dar tot degeaba ar fi. Măcar de aş avea să-ţi dau un zâmbet. Dar îl refuzi fără să ştii cum e. Te simt încătuşat de conservare. Nu e nimic ce nu poţi face. Iubeşti! Iar dacă nu, atunci conservă-te odată! Păreri ce nu contează, gânduri ce se aud, nu le pot asculta şi nici nu le pot vedea. Şi totuşi, eşti perfect! Oare aşa-i iubirea? Oare greşesc că nu renunţ? O fi ambiţia de-a te-nvăţa să trăieşti mai puternică decât ceea ce simt? Iar ochii tăi… stau la pândă după mine şi te plâng, fără ca şeful hotărât din tine să-i asculte doar odată. Îmi e greu. Sunt confuz, sunt hotărât, sunt om şi sunt greşit de fel, dar nu pot să îţi semnez sentinţele la repetenţă. Pur şi simplu nu pot. Şi nici nu cred că vreau.
